Sa te ridici, o vanata mana te-ajuta,
Insa un zid de putrefactie, nasul ti-l muta.
E greu sa intelegi, mai usor sa accepti,
Accepti, dar uiti ca viata ta nu are … pret.

“Dimineata”, Skido(Me), 29.01.08, La scoala in ora de romana

Oameni mari,
Ce greu in spate cara
Un plictis sufocant,
Mortii vii,
Ai unei ierni tarzii.

Acum in prag de disperare acuta,
Pe-uns caun rece, de lemn tare stau,
Si ma gandesc fara sa vreau
La tine.
Si stiu ca azi, tu, ca si ieri,
Ca mine,
Acelasi lucru faci:
Nimic!

Ce plictis!

“Plictis”,Skido(Me), 24.01.08, La scoala in ora de romana

Dar sa vedem si partea buna. Inteligenta a crescut adaptibilitatea speciei umane. Focul, Aburul, Atomul. Noi suntem sigura specie care ne putem lauda cu faptul ca le putem controla pe toate trei.

Fiindca fiecare parte buna are si o parte proasta, unde ne-a adus acest mult bine?
Ne jucam de-a mama natura cu ADN-ul uman. E bine? E rau? Nu stiu. Ceea ce stiu este ca nu vreau sa fiu prin apropiere cand ADN-ul moodificat isi arata fata.

*** *** ***
Inteligenta este cea care a dezvoltata civilizatia umana si a adus-o in sec XXI, dar tot ea este cea care ne va aduge si in pragul distrugerii.
Si asta din simplul fapt ca oamenii cu un grad de inteligenta foarte diferit nu se pot “conecta”, nu pot stabili relatii benefice pentru ei si pentru societate.

Cei mai inteligenti sunt cei mai rari. Deoarece gasirea unui seaman cu care sa poata stabili o relatie este redusa, majoritatea acestora sunt singuri.

Cei care sunt mai putin inteligenti, sunt fie constienti de starea lor, ei fiind oamenii normali ( majoritatea, dar din cauza drumului luat de evolutia omenirii, devin minoritari in favoare urmatoarei grupe), fie nu stiu sau fie nu accepta situatia lor, si se considera mai inteligenti decat sunt in realitate (ei ar trebui sa fie minoritatea, insa, din pacate, devin majoritari).

*** *** ***
Noi oamenii cu toata inteligenta si tehnologia noastra, suntem prosti si mai ales din ce in ce mai neputincioasi ca specie.

*** *** ***
Azi inteligenta umana cu toata ratiunea ei, a dat dovada de o incredibila iratiune.

Un idiot ce geniu atotstiutor se crede, mon frère, se legana cu scaunul ca un maniaco-depresiv, si din “greseala” a calcat pe labuta pe micul meu prieten canin, Max(imus).

I-am dat o “palma” peste ceafa, sa fie mai atent si sa termine cu prostia. S-a enervat idiotul. L-am pocnit. Acum era si nervos si in lacrimi.

Din “greseala” l-am pocnit!